Marionete

Câinele începuse să prindă gustul sângelui scurs pe asfaltul fierbinte. Se speria din când în când la gemetele omului aceluia invizibil, dar în rest, totul era liniște.
În mijlocul șoselei, mărginite de un lan fierbinte de grâu, într-o parte, și de un copac trăznit și indiferent, pe cealaltă parte, chiar pe mijlocul șoselei, nu departe de omul care nu putea să moară, stătea zdrobit un cufăr negru din care o păpușă veche, din cârpă roșie, încerca parcă să scape.
Cu fața în sus, tot ceea ce vedea El era un cer albastru, pătat de acolo-acolo cu nori mari, albi. Voia să închidă ochii, să nu mai simtă soarele acela ca un măr văratic alb, să nu mai simtă căldura aceea vie, în care totul trăia, doar el voia să moară, căldură pe care o simțise în tinerețea lui demult uitată. Voia să nu mai simtă nimic. Tot ceea ce voia era ca cerul acela albastru să nu mai existe pentru el. Trageți! Și-ar fi dorit atât de mult un glonţ între coaste. Și-ar fi dorit orice care îl putea salva de viață.
Unde erau? Oare nici măcar ingerii nu văd oamenii ca el, nici măcar moartea nu îl vedea? Unde erau? De ce întârziau atât? Nemișcat, cu fața în sus, ghicea că undeva în jurul lui ceva se mișca. Ochii îl ardeau de atâta cer. Și durerea se prelungea la nesfârșit.
Patrule de îngeri foșneau în lan în căutarea lui.

Mă scol în camera mică cu aer închis. Capul mi-e greu, dar semiîntunericul din camera asta îmi odihnesc ochii. Mă ridic gol din pat și deschid geamul. Aerul rece și umed de afară mă izbește, dar nu ca ceva dureros, ci ca o eliberare, o ușurare. Durerea o simt abia atunci când privirile mele se lovesc de orașul umed, gri, veștejit. Încă un oraș condamnat.
Întind mâinile și mușchii mi se contractă cu o durere intensă. E ca o confirmare că trăiesc. Trăiesc, dar totul în jurul meu e mort. Arunc ochii de-a lungul camerei în care nici măcar privirea parcă nu îmi mai încape, nu mi se mai poate întoarce. Mă sufoc! Găsesc, scotocind cu ochii, cutia neagră care îmi ține strânsă toată averea, viața, copiii.

Cu nările pline de mirosul sângelui, câinele adulmecă cutia neagră. Păpușa de cârpă alunecă cu totul afară din cufăr, speriind câinele. Părea că se va târî, cu toată inerția ei, până la omul întins pe șoseaua mărginită de lanul fierbinte de grâu.
Îi părea că va fi martorul propriei sale morți. Își va privi degetele de la picioare cum putezesc și se descărnează, cum sunt furate de corbi și de câinele din lan. Va privi totul, ca pe o casetă pusă pe repede-înainte. Și cerul acela parcă sângera de atâta albastru. De-ar fi sângerat atâta albastru încât să îl înece. Îngerii întârziau să vină, întârziau să îl găsească.
Ei stăteau cocoțați în copacul carbonizat, cu aripile agățate aiurea și nu vedeau decât un cufăr negru și o șosea din care izvora sânge.

Ies din mica cameră și din hotelul întunecat pe strada sumbră, oribilă, pe care niște oameni lungi și schimonosiți de durere se târăsc și își târăsc după ei și umbra, ca niște dâre mâzgoase după melci. Orașul este atât de ostil și de macabru, cu oameni mizerabili, orbi, care te urăsc doar pentru că respiri, doar pentru că umbli, doar pentru că trăiești.
Intru într-o clădire la fel de întunecată și îmi las la un loc sigur cufărul. Îmi suflec mânecile și mă apuc de lucru…
… Oamenii mă iubesc. Lumea mă adoră. Copiii altora îmi admiră zecile de voci, sutele de chipuri, miile de povești. Păpușile mele cu voci pițigăiate și fețe frumos colorate mă reprezintă așa cum niște fii își reprezintă tatăl.
Eu sunt omul invizibil.

Cerul era acum imposibil de privit. Fără să poată face nicio mișcare, fără să simtă nimic, zăcea acolo. Ce naiba fac îngerii ăia?
Câinele mutase păpușa veche de cârpă de lângă cufăr în băltoaca de sânge. Rochița ei roșie își recăpăta culoarea.
Din lan și din copacul negru, îngerii își dădeau semnale. Omul părea să fi dispărut, să fi devenit invizbil.
Îngeri nenorociți! Așa era moartea? Să stai ore în șir, nemișcat, în mijlocul unei șosele înfierbântate, în cea mai caldă zi de vară, cu ochii ațintiți la cerul albastru și să numeri norii? Părea deja o veșnicie de când îi aștepta acolo. Cât vor mai întârzia? Cât mai durează până să îl vadă?
Din lan și din copacul carbonizat, îngerii, naivi ca niște copii vrăjiți, nu vedeau decât o păpușă roșie din care izvora sânge.