Haiku

Tu esti cel care esti
Eu sunt femeia care va fi fost

Marionete

Câinele începuse să prindă gustul sângelui scurs pe asfaltul fierbinte. Se speria din când în când la gemetele omului aceluia invizibil, dar în rest, totul era liniște.
În mijlocul șoselei, mărginite de un lan fierbinte de grâu, într-o parte, și de un copac trăznit și indiferent, pe cealaltă parte, chiar pe mijlocul șoselei, nu departe de omul care nu putea să moară, stătea zdrobit un cufăr negru din care o păpușă veche, din cârpă roșie, încerca parcă să scape.
Cu fața în sus, tot ceea ce vedea El era un cer albastru, pătat de acolo-acolo cu nori mari, albi. Voia să închidă ochii, să nu mai simtă soarele acela ca un măr văratic alb, să nu mai simtă căldura aceea vie, în care totul trăia, doar el voia să moară, căldură pe care o simțise în tinerețea lui demult uitată. Voia să nu mai simtă nimic. Tot ceea ce voia era ca cerul acela albastru să nu mai existe pentru el. Trageți! Și-ar fi dorit atât de mult un glonţ între coaste. Și-ar fi dorit orice care îl putea salva de viață.
Unde erau? Oare nici măcar ingerii nu văd oamenii ca el, nici măcar moartea nu îl vedea? Unde erau? De ce întârziau atât? Nemișcat, cu fața în sus, ghicea că undeva în jurul lui ceva se mișca. Ochii îl ardeau de atâta cer. Și durerea se prelungea la nesfârșit.
Patrule de îngeri foșneau în lan în căutarea lui.

Mă scol în camera mică cu aer închis. Capul mi-e greu, dar semiîntunericul din camera asta îmi odihnesc ochii. Mă ridic gol din pat și deschid geamul. Aerul rece și umed de afară mă izbește, dar nu ca ceva dureros, ci ca o eliberare, o ușurare. Durerea o simt abia atunci când privirile mele se lovesc de orașul umed, gri, veștejit. Încă un oraș condamnat.
Întind mâinile și mușchii mi se contractă cu o durere intensă. E ca o confirmare că trăiesc. Trăiesc, dar totul în jurul meu e mort. Arunc ochii de-a lungul camerei în care nici măcar privirea parcă nu îmi mai încape, nu mi se mai poate întoarce. Mă sufoc! Găsesc, scotocind cu ochii, cutia neagră care îmi ține strânsă toată averea, viața, copiii.

Cu nările pline de mirosul sângelui, câinele adulmecă cutia neagră. Păpușa de cârpă alunecă cu totul afară din cufăr, speriind câinele. Părea că se va târî, cu toată inerția ei, până la omul întins pe șoseaua mărginită de lanul fierbinte de grâu.
Îi părea că va fi martorul propriei sale morți. Își va privi degetele de la picioare cum putezesc și se descărnează, cum sunt furate de corbi și de câinele din lan. Va privi totul, ca pe o casetă pusă pe repede-înainte. Și cerul acela parcă sângera de atâta albastru. De-ar fi sângerat atâta albastru încât să îl înece. Îngerii întârziau să vină, întârziau să îl găsească.
Ei stăteau cocoțați în copacul carbonizat, cu aripile agățate aiurea și nu vedeau decât un cufăr negru și o șosea din care izvora sânge.

Ies din mica cameră și din hotelul întunecat pe strada sumbră, oribilă, pe care niște oameni lungi și schimonosiți de durere se târăsc și își târăsc după ei și umbra, ca niște dâre mâzgoase după melci. Orașul este atât de ostil și de macabru, cu oameni mizerabili, orbi, care te urăsc doar pentru că respiri, doar pentru că umbli, doar pentru că trăiești.
Intru într-o clădire la fel de întunecată și îmi las la un loc sigur cufărul. Îmi suflec mânecile și mă apuc de lucru…
… Oamenii mă iubesc. Lumea mă adoră. Copiii altora îmi admiră zecile de voci, sutele de chipuri, miile de povești. Păpușile mele cu voci pițigăiate și fețe frumos colorate mă reprezintă așa cum niște fii își reprezintă tatăl.
Eu sunt omul invizibil.

Cerul era acum imposibil de privit. Fără să poată face nicio mișcare, fără să simtă nimic, zăcea acolo. Ce naiba fac îngerii ăia?
Câinele mutase păpușa veche de cârpă de lângă cufăr în băltoaca de sânge. Rochița ei roșie își recăpăta culoarea.
Din lan și din copacul negru, îngerii își dădeau semnale. Omul părea să fi dispărut, să fi devenit invizbil.
Îngeri nenorociți! Așa era moartea? Să stai ore în șir, nemișcat, în mijlocul unei șosele înfierbântate, în cea mai caldă zi de vară, cu ochii ațintiți la cerul albastru și să numeri norii? Părea deja o veșnicie de când îi aștepta acolo. Cât vor mai întârzia? Cât mai durează până să îl vadă?
Din lan și din copacul carbonizat, îngerii, naivi ca niște copii vrăjiți, nu vedeau decât o păpușă roșie din care izvora sânge.

Gloanțe - Bullets

Gloanțe

Cu încetinitorul, explozia e de o frumusețe rară.
Trageți!
Nu-mi pot explica senzația glontelui fierbinte intrând în carne. Trageți! În picioare, cu mâinile legate la spate, privesc insistent în ochii albaștri ai unui soldat. Trageți! Nu opriți ploaia de gloanțe! Fericirea glontelui care se poate odihni în muschi e asemănătoare cu acea fericire dureroasă când privești o explozie fără să-i auzi sunetul. Urechile sunt asurzite de presiunea sângelui. Nu mi-e frică să mor. Trageți! Ochii albaștri ai soldatului reflectă doar moartea. Trageți. Durerea e frumoasă ca primul orgasm, ca prima despărțire.
Trageți! Lumea e atât de frumoasă, ochii albaștri ai soldatului conțin tot cerul și toată marea. Lumea e mai frumoasă reflectată în ochii altcuiva.
Nu trageți! Nu am apucat să văd marea. Nu trageți. Nu am ajuns să iubesc cu adevăra, ci doar pe fugă. Gloanțele plouă în trupul meu, violent fericite. Nu trageți! Nu am apucat să văd pe cineva murind. În ochii soldatului, pe care îi privesc până la sfârșit, văd un corp prăbușindu-se. Se scaldă în marea înghețată a irisului soldatului, împreună cu atâtea corpuri prăbușite de ani.
Căderea e frumoasă când nu îi auzi sunetul.

Bullets

In slow motion, the explosion is of a rare beauty.
Shoot!
I can`t explain myself the sensation of the burning bullet piercing the flesh. Shoot! Standing up, with the arms tied in my back, i look insistently in the blue eyes of a soldier. Shoot! Don`t stop the bullets rain! The bullet`s happyness which can rest in a muscle is similar with that hurtful happynesswhen you watch a explosion without hearing its sound. The ears are deafened by the blood`s pressure. I`m not afraid to die. Shoot! The soldier`s blue eyes reflect just the death. Shoot. The pain is beautiful, like the first orgasm, like the first break-up.
Shoot! The entire world is so beautiful, the blue eyes of the soldier comprise all the sky and all the sea. The world is more beautiful reflected in somebody`s else eyes.
Don`t shoot! I dindn`t get to see the sea. Don`t shoot. I didn`t get to truly love, just in hurry. The bullets rain into my body, violently happy. Don`t shoot! I didn`t get to see somebody dying. In the soldier`s eyes, that I watch until the end, I see a body collapsing. It baths in the frozen sea of the soldier`s iris, along with so many collapsed corpses for years.
The fall is beautiful when you don`t hear its sound.

No title

Sunt condamnată să iubesc
Imitații
De zeu
Niciodată
Pe cel original
Poate doar margini din el -
Un deget, un capăt de umăr, o șuviță -
Astfel încât să nu-l
Consum
Ca pe un desen în cărbune
Care se șterge doar
Privindu-l.


.

I am condamned to love
Imitations
Of a god
Never
The original one
Maybe just edges of him -
A finger, a tip of shoulder, a tress of hair -
So as I don`t
Consume him
Like a charcoal drawing
That fades away just by
Looking at it.

Failure - Eșec

Failure

You`ll find me everywhere. In every heart break, in every polluted breath of air you take, in everything that`s wrong in your life. Some people are fated to haunt, like wandering spirits. And even I`m still alive, you`ll find me in your every failure, in your every loss, in everything that was good then and is wrong now.
And we know we had so many good things. Now everything`s dead and gone.


Eșec

Mă vei găsi pretutindeni. În fiecare despărțire, în fiecare gură de aer poluat pe care o iei, in tot ceea ce este greșit în viața ta. Unele persoane sunt menite să bântuiască, ca niște spirite rătăcitoare. Și chiar dacă încă trăiesc, tu mă vei găsi în fiecare eșec de-al tău, în fiecare pierdere, în orice era plăcut atunci și nu mai este acum.
Și știm că am avut atâtea momente plăcute. Acum totul este mort și pierdut.

Condamnări - Condemnations

Condamnări

E un amestec de credințe-n mine
Crezând în îngeri și-n Zamolxe,
În Marte, Zburător și tine,
Descopăr că fac parte din marele suflet
Universal, atemoprat și infinitezimal
Condamnat la amnezie.

E un șir lung de stingeri vulcanice în mine,
Arderea pe rug în Inchiziție,
Scaunul electric țipând electricitate,
Și descopăr că fac parte dintr-un unic suflet
Universal, atemporal și infinitezimal
Condamnat la moarte.

E cel mai lung șir de metamorfoze în mine.
Știu că am fost sclav, frunză, melc
Și flacăra de la o lumânare -
Poate două -
Și așa descopăr că fac parte din acel suflet
Universal, atemporal și infinitezimal
Condamnat la viață.


Condemnations

Is a mixture of beliefs in me
Believing in angels and Zamolxes,
In Mars, Flyer and you,
I discover I belong to the great soul
Universal, atemporal and infinitesimal
Condamned to amnezia.

Is a long series of vulcanic extintions in me
The burning pyre in Inquisition,
The electric chiar yelling electricity,
And I discover I belong to a unique soul
Universal, atemporal and infinitesimal
Condamned to death.

Is the longest series of metamorphosis in me.
I know I was slave, leaf and snail,
And the flame from a candle -
Maybe two -
An that`s how I discover I belong to that great soul
Universal, atemporal and infinitesimal
Condamned to life.

Lună - Moon

Lună

Lună, cântată de cei mai de seamă poeți
Lupi,
Precursorii latinilor,
Lună nechezată în simfonie de
Cai,
Precursorii mongolilor,
Lună prelinsă și adorată în ochi de
Pisici,
Precursorii Egiptului,
Tu, Lună, pe care
Insomniacii
O acuză
(Și condamnă)
De furtul sufletelor,
Îngăduie-mi somn, îngăduie-mi somn, îngăduie-mi somn.


Moon

Moon, sang by the greatest poets
The wolves,
Forerunners of the latins,
Moon, neighed in symphonies of
Horses,
Forerunners of the mongolians,
Moon, seeped and worshiped in eyes of
Cats,
Forerunners of the Egypt,
You, Moon, which
The insomniacs
Accuse
(And condamn)
Of souls stealing
Allow me sleep, allow me sleep, allow me sleep.